Am ajuns si acasa. Sunt singura intr-o camera ’straina’ plina de carti, amintiri si povesti si respir un aer greoi ce imi aminteste de parfum interbelic. Imi tine companie o cana de ceai calda, singura care ma face sa ma simt ca traiesc, ca sunt vie. Nu s-a schimbat nimic, eu m-am schimbat. E locul unde odata imi asezam gandurile, unde plangeam inainte sa adorm, unde radeam cand mi s-au indeplinit acele nazuinte ce pareau irealizabile candva…acum e gol. Fantasemele trecutului ma bantuie ca intr-un vis din care te trezesti cutremurat, de cat de real a fost, de cat de real se repeta. Ma misc robotic ca intr-un balet mecanic in care totul este previzibil, numai trairile-mi nu. Sunt prinsa in jocul asta nebun de sentimente infinite care nu ma lasa sa ma odihnesc nici pentru o secunda.

Si ma uit la cana mea de ceai…se raceste. Si ma intreb de ce? De ce nimic din ceea ce este frumos nu dureaza si nimic din ce este adevarat nu moare. E rece, si mai rece, si mai rece. Fiindca ne schimbam si timpul nu sta pe loc. In coltul drept al incaperii arde usor o lumarare care imi aminteste de locuri, de momente. E ca si cum ai sterge totul cu buretele si ulterior iti amintesti fragmente. Ma oboseste, trebuie sa caut,sa readuc, sa reincerc, sa reinvat…sa…sa…sa…si nimic mai mult.

Sunt ingrijorata. Se petrec prea multe in jurul meu sa tin pasul cu tot, ma simt ca un copil care inca mai invata si cauta sa inteleaga fiecare miscare, fiecare nou pas. Renasti intr-o lume complet noua si straina tie…si iti devine draga si atunci e momentul in care iti pui intrebari…din ce in ce mai multe intrebari. Si acum intrebarea cea mai esentiala: DE CE? Raspunsurile sunt, sau nu, previzibile.

Suntem din ce in ce mai diferiti, fiecare secunda ne schimba. Iar eu sunt indecisa, ma schimb, ma schimb iar si iar adopt o noua atitudine. Sunt cumva ca un fluture intr-o furtuna ce nu ma lasa sa imi vad de drumul meu, nu pot sa dau din aripi sa adopt calea pe care o vreau…si ma abat, ma redresez, ma abat iarasi, si niciodata in acelasi loc. Totul nou, mereu nou, mereu mai greu pana la final…inca mai astept acel final fericit in care o sa ma simt ca intr-o poveste frumoasa. Si da stiu, daca viata iti ofera lamai, fa-ti o limonada. Dar la un moment dat, ramai fara zahar, si e tot mai greu de gasit. Din nou, interpretabil.

Sunt intr-o pasa in care ma stresez prea mult cu nimicuri care nu fac decat sa imi ingreuneze situatia…ma gandesc la cei de ‘acasa’, ma gandesc ce se intampla, si traiesc intr-un stress permanent. Nebuna sau nu, vreau sa ma inchid in mine pentru cateva zile, sa plec in locul meu preferat si sa stau sa pictez, sa scriu, sa dansez, sa cant si sa ma bucur de mine…

Si scriu, si ma gandesc, si incerc sa va povestesc ce se intampla in mintea-mi, in interoriu-mi si…s-a stins lumarea, pentru ca timpul nu iarta nimic…iar ceaiul, e rece ca gheata…ca noi toti dupa o perioada…